Cum îți ceri scuze ca să conteze?

Scena: în mașină, după cina cu prietenii

Unsprezece seara, pe drumul spre casă. Radioul e stins. La cină, el a povestit, spre deliciul mesei, cum a parcat ea mașina săptămâna trecută. Toată lumea a râs. Ea a râs și ea, o secundă prea târziu.

Replică-exemplu, el: „Ce-i cu tine? Ești supărată?”

Replică-exemplu, ea: „Știi bine.”

Replică-exemplu, el: „Gata, îmi pare rău dacă te-ai simțit prost. Dar era o glumă, toată lumea a râs.”

Replică-exemplu, ea: „Exact. Toată lumea.”

Tăcere până acasă. El și-a cerut scuze, tehnic vorbind. Ea a primit o explicație despre cum a fost seara pentru el. Amândoi ajung acasă cu senzația că celălalt e nedrept.

Cum să îți ceri scuze ca să conteze?

Numești ce ai făcut, spui că e treaba ta, spui ce schimbi sau ce repari. „Dacă” și „dar” le lași deoparte din prima frază. Momentul e după ce celălalt a apucat să spună ce l-a durut. Într-un studiu cu 755 de participanți, asumarea responsabilității și oferta de reparație au contat cel mai mult [1].

Pentru el, din mașină, asta ar suna așa: „Am făcut o glumă pe seama ta de față cu toți. A fost urât din partea mea.” Patru secunde. Restul serii arată altfel.

Din ce e făcută o scuză care repară?

Cercetătorul american Roy Lewicki și colegii lui au testat șase părți ale unei scuze, în două experimente, cu 333 de adulți recrutați online și 422 de studenți. Rezultatele au apărut în 2016, în revista Negotiation and Conflict Management Research [1].

„Mă ierți?” poate lipsi, spune Lewicki în comunicatul universității [1]. În lectura noastră, cererea de iertare îi mai dă celuilalt o sarcină, chiar atunci când e rănit. Asumarea și reparația îi dau ceva în mână.

Cât contează, în general, o scuză? O analiză care a adunat 175 de studii, cu peste 26.000 de participanți, a găsit scuza printre factorii cel mai strâns legați de iertare, alături de empatia celui rănit și de cât de intenționată i s-a părut fapta [2].

Ce e greșit la „îmi pare rău, dar”?

„Dar” șterge tot ce a fost înainte. Urechea celuilalt reține a doua jumătate. Iar a doua jumătate e, aproape mereu, o apărare: „dar era o glumă”, „dar și tu ai ridicat tonul”, „dar eram obosit”.

„Îmi pare rău dacă te-ai simțit prost” face altceva: mută fapta în sentimentele celuilalt. Gluma dispare din propoziție. Rămâne „te-ai simțit”, adică treaba lui.

Psihologa Karina Schumann, care studiază scuzele, scrie că oamenii dau des scuze de formă, le amână sau răspund defensiv, iar scuzele de calitate ajută mult la împăcare [3]. Într-un experiment din 2017 descris de revista Asociației pentru Știința Psihologică, cei care țineau distanță față de prietenul rănit au dat scuze mai sărace: cu mai multe pretexte, mai multă vină pusă pe celălalt și mai multă minimalizare a răului [4].

Explicația are loc în scuză. Lewicki a găsit-o la mijlocul clasamentului [1]. Locul ei e după asumare, într-o frază separată: „Am făcut gluma. A fost urât. M-am lăsat purtat de râsul lor, și asta nu scuză nimic.”

Ultimul rând e singurul în care ce spui și ce auzi se potrivesc.

De ce nu acceptă scuzele?

De multe ori, pentru că scuza vine prea repede. Când omul rănit n-a apucat să spună ce l-a durut, „îmi pare rău” sună a buton de oprire.

Două studii mici, publicate în 2005 de Cynthia Frantz și Courtney Bennigson, au găsit că scuzele venite mai târziu în discuție au mulțumit mai mult. Explicația propusă de autoare: scuza a contat mai mult atunci când cel rănit se simțea deja ascultat și înțeles [5].

Mai sunt câteva motive frecvente:

• Scuza a venit cu condiții. „Îmi pare rău, dar...” sau „îmi pare rău dacă...”.
• Scuza e a zecea pentru aceeași faptă. Fără schimbare, „îmi pare rău” se tocește. Acolo partea care lipsește e reparația.
• Celălalt are nevoie de timp. Scuza e începutul. Iertarea are ritmul ei, iar cererea de iertare pe loc grăbește lucrurile.

Dacă discuția s-a înfierbântat prea tare ca să mai asculte cineva, o pauză scurtă și o revenire anunțată ajută. Pașii sunt în scena despre pauza de 20 de minute.

De ce e atât de greu să-ți ceri scuze?

Schumann numește trei piedici: grija mică pentru omul rănit sau pentru relație, senzația că scuza îți strică imaginea despre tine și convingerea că oricum n-ar folosi la nimic [3].

A doua piedică e cea mai omenească. Cine își cere scuze simte adesea vină sau rușine, iar o scuză bună le face folositoare celuilalt.

Într-un studiu cu 60 de cupluri care locuiau împreună, partenerii au ținut un jurnal timp de șapte seri. Cei care credeau că personalitatea omului e fixă și-au asumat mai rar vina și și-au cerut scuze mai rar decât cei care credeau că oamenii se pot schimba [4]. În lectura noastră: „am greșit” e mai ușor de spus când crezi că poți face altfel data viitoare.

Și încă ceva liniștitor. Într-un alt studiu descris de aceeași revistă, oamenii care doar își imaginau o scuză au supraestimat cât de greu și dureros va fi. Cei care își aminteau scuze pe care le ceruseră spuneau că s-au simțit mai bine după, decât prevedeau ceilalți [4].

Întrebarea ascunsă

• Ea: „Ții la mine și când e lume în jur?”
• El: „Dacă recunosc, mai sunt omul bun pe care îl vezi în mine?”

Ambele întrebări au același răspuns, și el se aude în trei propoziții: am făcut asta, a fost urât, de acum fac așa.

Când aceleași scuze se cer luni la rând pentru aceleași fapte sau cineva ajunge să se teamă de reacțiile celuilalt, scena are nevoie de un al treilea om: un psihoterapeut de cuplu. Unde există frică, amenințări sau violență, ajutorul vine înaintea scuzelor: linia ANES 0800 500 333, gratuită și non-stop, pentru victimele violenței domestice [6], și 112 în urgență.

Replica ta

Acasă, după ce ați scos pantofii:

Replică-exemplu, el: „Vreau să revin la seara asta. Spune-mi tu întâi cum a fost pentru tine.”

Replică-exemplu, ea: „M-am simțit de râs. Și tu păreai mândru.”

Replică-exemplu, el: „Am făcut o glumă pe seama ta de față cu toți. A fost urât din partea mea. Data viitoare, glumele cu tine le fac doar cu tine.”

Replică-exemplu, ea: „Bine. Mai am nevoie de puțin timp.”

Iar el îi dă timpul ăla. Scuza a fost spusă. Restul se vede în următoarea cină cu prietenii.